Mai 2025

„Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc” (In 21,17).

Ultimul capitol al Evangheliei după Ioan ne duce în Galileea, pe malul lacului Tiberiadei. Petru, Ioan și alți ucenici, după moartea lui Isus, s-au întors la munca lor de pescari, dar, din păcate, noaptea de pescuit a fost zadarnică.

Cel Înviat se manifestă acolo, pentru a treia oară, îi îndeamnă să arunce din nou năvodul și de data aceasta ei adună mulți pești. Apoi îi invită să vină să mănânce la țărm. Petru și ceilalți îl recunosc, dar nu îndrăznesc să-i vorbească.

Isus ia inițiativa și i se adresează lui Petru, cu o întrebare foarte provocatoare: „Simon fiul lui Ioan, mă iubești mai mult decât aceștia?”. Momentul este solemn: de trei ori Isus reînnoiește chemarea lui Petru (Cf. Mt 16,18-19) de a avea grijă de oile sale, al căror Păstor este el însuși (In 10,14).

„Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”

Dar Petru știe că a trădat și această experiență tragică nu-i permite să răspundă pozitiv la întrebarea lui Isus. El răspunde cu umilință: „Tu știi că te iubesc”.

De-a lungul întregului dialog, Isus nu-i reproșează lui Petru trădarea, nu stăruie să sublinieze eroarea. El îl atinge la nivelul posibilităților sale, îl aduce în rana sa dureroasă, pentru a o vindeca prin prietenia sa. Singurul lucru pe care i-l cere este să reconstruiască relația în încredere reciprocă.

Iar din Petru izvorăște un răspuns care este un act de conștientizare a propriei sale slăbiciuni și, în același timp, de încredere nelimitată în iubirea primitoare a Învățătorului și Domnului său:

„Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”

De asemenea fiecăruia dintre noi Isus îi pune aceeași întrebare: mă iubești? Vrei să fii prietenul meu?

El știe totul: cunoaște darurile pe care le-am primit de la El însuși, precum și slăbiciunile și rănile, uneori sângerânde. Cu toate acestea, el își reînnoiește încrederea, nu în puterea noastră, ci în prietenia noastră cu El.

În această prietenie, Petru va găsi și curajul de a da mărturie despre iubirea sa pentru Isus până la dăruirea vieții sale.

„Momente de slăbiciune, de frustrare, de descurajare trăim cu toții: […] adversități, situații dureroase, boli, decese, încercări interioare, neînțelegeri, ispite […] eșecuri […] Tocmai cei care se simt incapabili să depășească anumite încercări care afectează trupul și sufletul și, prin urmare, nu se pot baza pe forțele proprii, sunt puși în situația de a se încrede în Dumnezeu. Iar El intervine, atras de această încredere. Acolo unde El acționează, face lucruri mari, care par mai mari, tocmai pentru că izvorăsc din micimea noastră”[1].

În viața de zi cu zi ne putem prezenta în fața lui Dumnezeu așa cum suntem și îi putem cere prietenia sa care vindecă. În această abandonare încrezătoare în mila Sa, ne putem întoarce la intimitatea cu Domnul și să ne reluăm călătoria cu El.

„Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”

Acest Cuvânt al Vieții poate deveni și o rugăciune personală, răspunsul nostru pentru a ne încredința lui Dumnezeu cu puținele noastre forțe și a-i mulțumi pentru semnele iubirii sale:

„[…] Te iubesc pentru că ai intrat în viața mea mai mult decât aerul în plămânii mei, mai mult decât sângele în venele mele. Ai intrat acolo unde nimeni nu putea intra, când nimeni nu mă putea ajuta, când nimeni nu mă putea consola. […] Dă-mi voie să-ți fiu recunoscătoare – măcar puțin – în timpul care-mi mai rămâne, pentru această iubire pe care ai revărsat-o asupra mea și m-a obligat să-ți spun: te iubesc”[2].

De asemenea, în relațiile noastre din familie, societate și biserică, putem învăța stilul lui Isus: să-i iubim pe toți, să iubim primii, să „spălăm picioarele” (Cf. In 13,14) fraților și surorilor noastre, în special cei mai mici și mai fragili. Vom învăța să îi primim pe toți cu umilință și răbdare, fără a-i judeca, deschiși să cerem și să acceptăm iertarea, ca să înțelegem împreună cum să mergem cot la cot în viață.

Editat de Letizia Magri și echipa Cuvântul vieții

[1] C. Lubich, Cuvântul vieții iulie 2000, in eadem, Parole di Vita, editat de Fabio Ciardi, (Opere di Chiara Lubich 5), Città Nuova, Roma, 2017, p. 629.

[2] Gratitudine (Recunoștință, n.tr.), în C. Lubich, La dottrina spirituale, Mondadori 2001, p. 176.