Născut la Livorno în 1929 dintr-o familie creștină (tatăl său, Palmiro Foresi, a fost ales în 1946 la Adunarea Constituantă pentru Democrația Creștină și a rămas deputat în legislatura I și II), la doar paisprezece ani fuge noaptea pentru a se alătura grupurilor de Rezistență care luptă pentru o nouă Italie. În acea perioadă îi încolțește ideea preoției. Când revine acasă intră în seminarul diecezan din Pistoia (unde familia se mutase) și apoi la Roma pentru a urma universitatea gregoriană. Dar acea viață nu pare să-l satisfacă pe deplin.

Între timp, tatăl îl cunoaște pe deputatul Igino Giordani care, la rândul său, o prezintă pe Chiara Lubich. Profund marcat de natura evanghelică radicală a fetei, don Foresi, în căutarea unui creștinism autentic speră să o întâlnească și, de asemenea, organizează o întâlnire cu elita catolică a orașului. Neputând merge personal, Chiara o trimite pe Graziella De Luca, una dintre primele ei însoțitoare, care din greșeală ajunge la Pistoia după ziua stabilită. Pasquale este cel care o întâmpină și din curtoazie pură, îi pune câteva întrebări despre experiența ei spirituală și rămâne profund impresionat, până în punctul de a-i cere să o întâlnească pe Chiara.

La Crăciunul din 1949, Pasquale o întâlnește la Trento și, la scurt timp după aceea, decide să meargă să trăiască în prima comunitate de bărbați ai Mișcării Focolarelor la Roma. Aici găsește confirmarea vocației sale și simte revenind, de asemenea, chemarea la preoție. Povestește: „Nu era intrarea într-un institut religios mai frumos și mai sfânt decât altele, dar era participarea la o revoluție creștină religioasă și civilă care ar fi reînnoit Biserica și omenirea”. În 1954 devine primul preot focolarin.

Chiara Lubich simte o afinitate deosebită pentru Pasquale și îi cere să împărtășească conducerea Mișcării.

Datorită profundei sale cunoașteri teologice, Pasquale Foresi știe să recunoască toată semnificația teologică și doctrinară conținută în intuițiile Chiarei și devine un interlocutor calificat în relațiile cu Biserica, mai ales atunci când Mișcarea în devenire este studiată de Sfântul Oficiu.

Principala funcție a lui Don Foresi a fost de a o ajuta pe Chiara să realizeze în opere Carisma Unitățiii: orășelul de mărturie din Loppiano de lângă Florența, grupul editorial Città Nuova, Institutul Universitar Sophia care apare la Loppiano în 2007.

„La un moment dat – spune el însuși – am avut impresia că am făcut totul greșit în viața mea și în mod deosebit acele lucruri pozitive la care posibil aș fi contribuit, erau ale mele și nu ale lui Dumnezeu”. Un travaliu spiritual pe care îl trăiește ca o purificare de la Dumnezeu. Și tocmai în timpul acestei încercări spirituale, care pare să-i compromită chiar și bunăstarea fizică, au o majoră finalizare nenumăratele lucrări pe care Chiara le vede realizându-se alături de don Foresi în rolul de copreședinte.

Volumele sale imense de Teologie a socialității și Conversații cu Focolarinii sunt surse de inspirație și pentru alți autori ai Mișcării.

Ne-a părăsit pe 14 iunie 2015.

Se naște la Tivoli (Italia) în 1894 dintr-o familie modestă; este primul dintre cei șase copii. La terminarea studiilor, izbucnește Primul Război Mondial și Giordani îl petrece în tranșee. Nu trage în inamic, deoarece creștinismul interzice uciderea, iar datorită aceastei alegeri curajoase este rănit grav. Printre spitalele militare, absolvă Litere și Filozofie. Se căsătorește în 1920, cu soția sa Mya cu care vor avea 4 copii.

Curajul consecvenței politice – Giordani poate fi considerat martor al unei culturi politice care apreciază consecvența, dialogul și construirea păcii. Giordani a fost un om profund liber, chiar și de constrângerile puterii: viața lui ne provoacă și astăzi.

Printre primii care s-au alăturat Partidului Popular Italian – biografia sa politică începe în 1919, când îl găsim printre primii care răspund la „apelul liberilor puternici” lansat de Don Luigi Sturzo, fondatorul noului Partid Popular. Se evidențiază publicului larg prin Revolta Catolică (1925), o carte de opoziție aprigă față de sistemul de putere fascist, dură cu acele grupuri catolice care au cedat ademenirii regimului. Deja în acest text, el afirmă nevoia de a întemeia conviețuirea umană pe fraternitatea universală. Prin unele dintre cărțile sale apologetice, el sfidează ideologiile timpului său și afirmă spiritul de slujire și de caritate care trebuie să animeze politica și puterea.

Sfințenie și politică – Este candidat la alegerile din 1924 și 1946. În 1946, intrând în politică în calitate de membru al Adunării Constituante și al Adunării Parlamentare a Camerei Deputaților pentru Democrația Creștină, apare această întrebare: „Un politician poate fi sfânt?” Promovat ca redactor al ziarului de partid „Poporul”, menționează în jurnalul său: „răspândirea sfințeniei de la un ziar sărac; răspândirea sfințeniei de pe un coridor cu pași pierduți … cine va face această minune? ”

Curând, în noua experiență politică, întâmpină multe dificultăți. Pentru a nu se abate de la corectitudinea profesională prin supunerea ziarului la jocurile curente ale partidului, alege să demisioneze din funcția de director și se roagă: „această umilință servește pentru a-mi pune din nou, sufletul gol, înaintea Ta, Doamne”. Trebuie să înregistreze „neînțelegeri, calomnii, sarcasm, abandon”, care îi provoacă „dezamăgire și amărăciune”; înțelege că sunt „încercări” pentru a deveni sfânt.

Pacifist de neclintit – Angajamentul său pentru pace este profetic și convingător: este pacifist în anii dramatici ai Primului Război Mondial, când societatea civilă era împărțită între neutraliști și intervenționisti. Este pacifist când prezintă Statele Unite Europei, încă de la începutul anilor 1920. Din nou, dorește pacea și fraternitatea universală când – într-un celebru discurs parlamentar din 1949 – aderă la Pactul Atlantic, citindu-l nu numai ca mijloc de apărare, ci și ca principiu pentru pace între popoarele europene, inclusiv Rusia. Ideea lui de pace izvorăște direct din legea carității, din nevoia de solidaritate, împreună cu cerințele raționale, sociale și economice. „Războiul este crimă” (ucide omul, împotriva celei de-a cincea porunci) „este un deicid în efigie” (suprimă în om creatura și imaginea lui Dumnezeu) și este sinucidere, deoarece umanitatea este mai ales astăzi, un singur organism care se autodistruge implicându-se în conflicte.

Este un om care practică pacea, pe lângă predicarea ei. Ne amintim de el, prin dialogurile de la începutul anilor ’50, din paginile ziarelor pe care le conduce, cu reprezentanți ai lumii comuniste, cum ar fi directorul ziarului „Unitatea” din Milano, Davide Lajolo, în anii în care comuniștii erau excomunicați de Biserică. Inițiativă care provoacă o anumită vâlvă și o oarecare neînțelegere.

De asemenea, ne amintim cum la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, a lucrat pentru a salva câțiva lideri fasciști de linșarea și de execuțiile sumare care au avut loc în zilele următoare eliberării, el care a suferit sub fascism privările și suferințele persecuției ideologice și culturale.

Îi aparține prima lege pentru obiecția conștiinței (1949), prezentată împreună cu socialistul Calosso. Tot el se află printre primii inspiratori ai Înțelegerii parlamentare pentru pace, cu parlamentari din diferite partide (1951).

Ideea lui de democrație pornește de la conținutul etic al relației dintre oameni, deci recunoașterea demnității fiecăruia și a valorii fiecăruia în determinarea binelui comun. În acest sens, spiritul său democratic este înrădăcinat în inspirația creștină. În unele volume celebre, precum Disumanesimo (1941), Pionieri creștini ai democrației (1950) și Cele două orașe (1961), el subliniază cum politica ar fi cea mai înaltă organizare a iubirii creștine. Dar nu numai. Știind bine că politica este un domeniu mai expus decât altele la „corupție, minciună, ambiție” – scrie chiar că „puterea satanizează” (1962). Lansează acest mesaj, astăzi mai mult ca oricând actual: dacă toți avem nevoie de sfințenie, „oamenii de stat, legiuitorii, administratorii publici au nevoie de o dublă rație” (1962).

Întâlnirea cu Chiara Lubich – 1948 este anul decisiv pentru viața sa: are 54 de ani, un bărbat consacrat în domeniul politic și cultural și o întâlnește pe Chiara Lubich, pe atunci având douăzeci și opt de ani, în care recunoaște o carismă extraordinară. Aderă pe deplin la Mișcarea Focolarelor și, alături de Chiara, joacă un rol important pentru Mișcare și aprofundarea spirituală a doctrinei, până la punctul de a fi desemnat cofondator în mod repetat de Chiara.

După ce a părăsit Parlamentul în 1953, Giordani a lăsat politica pentru a se dedica edificării unei noi culturi sociale și politice, măsurată pe o dimensiune mai mare: familia umană. Întâlnirea cu Chiara a determinat un moment de cotitură în viața sa. El va spune mai târziu: „Toate studiile mele, idealurile mele, chiar evenimentele din viața mea mi-au apărut îndreptate spre acest obiectiv … Aș putea spune că am căutat înainte; acum am găsit „.

Este fascinat de radicalitatea evanghelică a „spiritualității de comuniune” trăită și anunțată de Chiara. Noul moment de cotitură din viața lui Giordani produce o schimbare atât de profundă încât – scrie el – „a produs un șoc în prietenii săi”. Filonul polemic se transformă și Giordani dobândește o nouă și marcată sensibilitate la dialogul profund. Angajamentul său singular devine comunitar și va fi luat de-a lungul timpului de un grup de politicieni: de la micul grup de parlamentari format în anii 1950 până la cei din întreaga lume care formează Mișcarea politică pentru unitate, fondată de Chiara Lubich în 1996.

Giordani a murit la 18 aprilie 1980, iar cauza beatificării este în curs de desfășurare.