Martie 2022

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12).

Cuvântul vieții pentru această lună este luat din rugăciunea pe care Isus a învățat-o ucenicilor săi, Tatăl nostru. Este o rugăciune adânc înrădăcinată în tradiția evreiască. Și evreii l-au numit și îl mai numesc pe Dumnezeu „Tatăl nostru”.

La o primă lectură, cuvintele acestei propoziții ne pironesc: putem să-i cerem lui Dumnezeu să ne șteargă datoriile, așa cum sugerează textul grecesc, în același mod în care noi înșine o putem face cu cei care au o lipsă față de noi? Capacitatea noastră de a ierta este întotdeauna limitată, superficială, condiționată.

Dacă Dumnezeu ne-ar trata după măsura noastră, ar fi o adevărată condamnare!

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

În schimb, sunt cuvinte importante care exprimă în primul rând conștientizarea că avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Însuși Isus le-a încredințat ucenicilor, și deci tuturor botezaților, pentru ca prin aceste ele să se poată adresa Tatălui cu simplitatea inimii.

Totul se naște din faptul de a ne descoperi fii în Fiul, frați și imitatori ai lui Isus care cel dintâi a făcut din viața sa o cale de adeziune tot mai totală la voința iubitoare a Tatălui.

Și numai după ce am acceptat darul lui Dumnezeu, iubirea lui fără măsură, putem cere totul de la Tatăl, chiar să ne facă să fim tot mai asemănători cu El, chiar și în capacitatea de a-i ierta pe frați și surori cu o inimă generoasă, zi de zi.

Fiecare act de iertare este o alegere liberă și conștientă, care trebuie mereu reînnoită cu umilință. Nu este niciodată un obicei, ci un parcurs solicitant, pentru care Isus ne face să ne rugăm în fiecare zi, la fel ca pentru pâine.

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

De câte ori oamenii cu care trăim: în familie, în cartier, la locul de muncă sau la birou, ne pot greși și ne este greu să reluăm o relație pozitivă. Ce este de făcut? Aici putem cere harul de a-l imita pe Tatăl:

„[…] Să ne trezim dimineața cu o „amnistie” completă în inimă, cu acea iubire care acoperă totul, care știe să-l primească pe celălalt așa cum este, cu limitările lui, cu greutățile lui, așa cum ar face o mamă cu fiul ei care greșește: îl scuză mereu, îl iartă mereu, speră mereu în el… Să ne apropiem de fiecare văzându-l cu alți ochi, de parcă nu s-ar fi căzut niciodată în acele defecte. Să reîncepem de fiecare dată, știind că Dumnezeu nu numai că iartă, dar el uită: aceasta este măsura pe care o cere și de la noi”[1].

Este o țintă înaltă, spre care ne putem îndrepta cu ajutorul rugăciunii încrezătoare.

„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Întreaga rugăciune Tatăl nostru are apoi perspectiva lui „noi”, a fraternității: cer nu numai pentru mine, ci și pentru și împreună cu ceilalți. Capacitatea mea de iertare este susținută de iubirea celorlalți și, pe de altă parte, iubirea mea poate simți cumva tocmai greșeala fratelui: poate depinde și de mine, poate că nu mi-am făcut toată partea pentru ca să se simtă primit, înțeles…

În Palermo, un oraș italian, comunitățile creștine trăiesc o experiență intensă de dialog, care le cere să depășească unele dificultăți. Biagio și Zina povestesc: «Într-o zi un prieten pastor ne-a invitat la niște familii din Biserica sa, care nu ne cunoșteau. Noi am adus ceva de împărțit la prânz, dar acele familii ne-au arătat clar că această întâlnire nu era foarte binevenită. Cu blândețe, Zina i-a făcut să guste câteva dintre specialitățile pe care le gătise și la final am luat prânzul împreună. După prânz, au început să arate defectele pe care le-au văzut în Biserica noastră. Nevrând să intrăm într-un război verbal, am spus: ce defect sau diferență între Bisericile noastre ne poate împiedica să ne iubim? Obișnuiți cu criticile violente continue, au rămas uimiți și dezarmați de un astfel de răspuns și am început să vorbim despre Evanghelie și despre ceea ce ne unește, care este cu siguranță mult mai mult decât ceea ce ne desparte. Când a venit vremea să ne luăm rămas bun, nu mai voiau să plecăm; în acel moment ne-am propus să ne rugăm Tatăl nostru, timp în care am simțit puternic prezența lui Dumnezeu. Ne-au făcut să promitem că ne vom întoarce pentru că intenționau să ne facă să cunoaștem și restul comunității și așa a fost în toți acești ani” .

Letizia Magri

[1] C. Lubich, Parola di Vita, decembrie 2004, în Parole di Vita, îngrijită de Fabio Ciardi (Opere di Chiara Lubich 5; Città Nuova, Roma 2017) p. 739.