Iulie 2025

„Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă” (Lc 10,33).

Martine se află într-un tren subteran dintr-un mare oraș european; toți pasagerii sunt concentrați pe telefoanele lor mobile. Conectați virtual, dar cu adevărat prinși în izolare. Ea se întreabă: „Dar nu mai suntem capabili să ne privim în ochi unii pe alții?”

Este o experiență comună, în special în societățile bogate în bunuri materiale, dar din ce în ce mai sărace în relații umane. În schimb, Evanghelia revine mereu cu propunerea sa originală, creatoare, capabilă să facă lucrurile „toate noi”[1].

În lungul dialog cu invațatorul Legii care îl întreabă ce să facă pentru a moșteni viața veșnică[2], Isus îi răspunde cu celebra parabolă a bunului samaritean: un preot și un levit, figuri importante în societatea vremii, văd un om atacat de tâlhari, pe marginea drumului, dar trec pe lângă el.

„Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă”

Invațatorului egii, care cunoaște bine porunca divină a iubirii aproapelui[3], Isus îi propune ca model un străin, considerat schismatic și dușman: el vede călătorul rănit, dar se lasă cuprins de compasiune, un sentiment care se naște din interior, din adâncul inimii umane. Prin urmare, își întrerupe călătoria, se apropie de el și se îngrijește de el.

Isus știe că fiecare persoană umană este rănită de păcat și tocmai aceasta este misiunea sa: să vindece inimile cu mila și iertarea gratuită a lui Dumnezeu, astfel încât acestea să fie la rândul lor capabile de apropiere și împărtășire.

„[…] Pentru a învăța să fim milostivi ca Tatăl, perfecți ca el, trebuie să privim la Isus, revelația deplină a iubirii Tatălui. […] iubirea este valoarea absolută care dă sens la toate celelalte […] care își găsește cea mai înaltă expresie în milă. Milostivirea care ne ajută să vedem oamenii cu care trăim în fiecare zi în familie, la școală, la serviciu, fără să ne mai amintim de defectele lor, de greșelile lor; care ne face nu să judecăm, ci să iertăm nedreptățile pe care le-am suferit. Ba mai mult, să le uităm[4].

„Dar un samaritean oarecare, ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă”

Răspunsul final și decisiv este exprimat printr-o invitație clară: „Mergi şi fă şi tu la fel!”. Este ceea ce Isus repetă oricui acceptă Cuvântul său: fă-te aproapele, luând inițiativa de a „atinge” rănile oamenilor întâlniți în fiecare zi pe drumurile vieții.

Pentru a trăi apropierea evanghelică, în primul rând îi cerem lui Isus să ne vindece de orbirea prejudecăților și de indiferență, care ne împiedică să vedem dincolo de noi înșine.

Apoi, învățăm de la samaritean capacitatea de compasiune, care îl determină să-și pună în pericol propria sa viață. Imităm promptitudinea sa de a face primul pas spre celălalt și disponibilitatea de a-l asculta, de a ne însuși durerea lui, fără a ne judeca și fără teama că „ne pierdem vremea”.

Aceasta este experiența unei tinere coreene: „Am încercat să ajut un adolescent care nu era din cultura mea și pe care nu îl cunoșteam bine. Totuși, chiar dacă nu știam ce și cum să fac, am avut curajul să încerc. Și, spre surprinderea mea, am observat că – oferind acel ajutor – eu însămi m-am ‘vindecat’ de rănile mele interioare”.

Acest Cuvânt ne oferă cheia de aur pentru realizarea umanismului creștin: el ne face conștienți de umanitatea noastră comună, în care se reflectă chipul lui Dumnezeu, și ne învață să depășim cu curaj categoria „apropierii” fizice și culturale. În această perspectivă, este posibil să extindem granițele lui „noi” la orizontul lui „toți” și să redescoperim înseși fundamentele vieții sociale.

Ediție îngrijită de Letizia Magri și de echipa Cuvântul vieții

[1] Cf. Ap 21,5.

[2] Cf. Lc 10, 25-37.

[3] Dt 6,5; Lev 19,18.

[4] C. Lubich, Cuvântul vieții iunie 2002, in eadem, Parole di Vita, editat de Fabio Ciardi, (Opere di Chiara Lubich 5), Città Nuova, Roma, 2017, p.659.