Septembrie 2025

Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută! (Lc. 15,6)

Păstorii din Orientul Antic obișnuiau să numere oile atunci când se întorceau de la pășune, gata să pornească în căutarea uneia care lipsea. Înfruntau chiar și deșertul, noaptea, pentru a găsi oile rătăcite.

Această parabolă este o povestire despre pierdere și regăsire care scoate în evidență iubirea păstorului. El observă că lipsește o oaie, o caută, o găsește și o pune pe umerii săi, deoarece este slăbită și speriată, poate rănită și incapabilă să urmeze singură păstorul. O aduce înapoi în siguranță și, în cele din urmă, plin de bucurie, își invită vecinii pentru a sărbători împreună.

Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!

Temele recurente din această povestire pot fi rezumate în trei acțiuni: pierderea, găsirea, sărbătorirea.

Pierderea. Vestea bună este cea a Domnului care merge în căutarea celui pierdut. Adesea ne pierdem în diferite deșerturi care ne ating, sau în care suntem constrânși să trăim, sau în care ne refugiem: deșerturile abandonului, ale marginalizării, ale sărăciei, ale neînțelegerilor, ale dezbinării. Păstorul ne caută inclusiv acolo și, chiar dacă îl pierdem din vedere, el ne găsește întotdeauna.

Găsirea. Să încercăm să ne imaginăm scena căutării frenetice a păstorului în deșert. Este o imagine care impresionează prin puterea ei de expresie. Putem să înțelegem bucuria simțită atât de păstor, cât și de oaie, iar această întâlnire îi readuce celei din urmă sentimentul de siguranță pentru că a scăpat de pericol. „Găsirea” este, astfel, un act de milostivire divină.

Sărbătorirea. El își adună prietenii pentru a sărbători, întrucât vrea să-și împărtășească bucuria, așa cum se întâmplă în celelalte două parabole ulterioare, cea a drahmei regăsite și cea a tatălui îndurător[1]. Isus vrea să ne facă să înțelegem importanța de a împărtăși cu toții bucuria celuilalt și ne imunizează împotriva tentației de a-l judeca pe celălalt. Suntem cu toții „regăsiți”.

Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!

Acest Cuvânt al Vieții este o invitație la recunoștință față de milostivirea pe care Dumnezeu o are personal pentru noi toți. Faptul de a ne veseli, de a ne bucura împreună, ne prezintă o imagine a unității, în care nu există opoziție între „drepți” și „păcătoși”, ci o împărtășire reciprocă a bucuriei.

Chiara Lubich scrie: „Este o invitație de a înțelege inima lui Dumnezeu, de a crede în iubirea sa. Înclinați, așa cum suntem, să calculăm și să măsurăm, uneori credem că și Dumnezeu are față de noi o iubire de care la un moment dat s-ar sătura […] Logica lui Dumnezeu nu este ca a noastră. Dumnezeu ne așteaptă mereu: de fapt, noi îi aducem o bucurie imensă de fiecare dată – ar fi chiar un număr infinit de ori – când ne întoarcem la El”[2]

Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!

Uneori putem fi acei păstori, acei păzitori ai celuilalt care cu iubire mergem în căutarea celor care s-au îndepărtat de noi, de prietenia noastră, de comunitatea noastră, în căutarea celor marginalizați, a celor pierduți, a celor neînsemnați pe care încercările vieții i-au împins la marginea societății noastre.

„Unii elevi participau ocazional la cursuri – ne povestește un profesoară. În timpul orelor libere mă duceam la piața din apropierea școlii: speram să îi întâlnesc, deoarece auzisem că lucrează acolo pentru a mai câștiga ceva. În cele din urmă, într-o zi i-am văzut și au fost surprinși că am mers să-i caut personal, fiind impresionați de faptul că erau atât de importanți pentru întreaga comunitate școlară. Așa că au început să vină din nou la școală în mod regulat și chiar a fost o sărbătoare pentru toată lumea”.

Editat de Patrizia Mazzola și echipa Cuvântul Vieții

[1] Cf. Lc 15,8 și 15,11.

[2]  C. Lubich, Cuvântul Vieții septembrie 1986, in eadem, Parole di Vita, editat de Fabio Ciardi (Opere di

Chiara Lubich 5) Città Nuova, Roma 2017. p. 369.