Aprilie 2026

„Rămâi cu noi, pentru că este seară” (Lc 24,29).

Drumul care duce spre satul Emaus ne povestește despre un parcurs străbătut de doi ucenici ai lui Isus. Dezamăgiți de visele, de proiectele și de momentele intense ale zilelor petrecute cu Învățătorul, ei se întorceau acasă pentru a relua viața pe care o lăsaseră în urmă, cea de dinaintea întâlnirii cu el. Trecuseră abia trei zile de la răstignirea sa; dezamăgirea, frica și îndoielile domneau printre discipolii săi.

Se îndepărtau de Ierusalim, de visul neîmplinit, luând distanță de Cristos și de mesajul său, „triști”, pentru că într-un anumit fel luaseră deja decizia de a abandona proiectul pentru care îl urmaseră.

Este istoria fiecăruia dintre noi atunci când ne rătăcim în fața situațiilor care ne pun să alegem între atâtea răscruci și credem adesea că întoarcerea înapoi, renunțarea sau resemnarea sunt singurul răspuns la starea noastră de rău.

„Cui dintre noi nu-i este familiar hanul din Emaus? Cine nu a mers pe acest drum într-o seară în care totul părea pierdut? Cristos era mort în noi… Nu mai exista niciun Isus pe pământ”[1].

„Rămâi cu noi, pentru că este seară”

Pe parcursul drumului, un necunoscut li se alătură celor doi, arătându-se neștiutor de întâmplările petrecute de curând. Începe să pună întrebări precise, care scot la iveală toată amărăciunea și descurajarea. Mai întâi îi ascultă, apoi începe să explice Scripturile: totul devine un dialog, o întâlnire care lasă urme, atât de mult încât, deși încă nu l-au recunoscut pe Isus, ucenicii îl roagă să rămână cu ei, pentru că se lasă seara[2].

Aceasta este, poate, una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care le găsim în Evanghelii. Este prima rugăciune pe care ucenicii o adresează Celui Înviat și este emoționant acest îndemn pe care toți i-l putem face, ca El să rămână cu noi și între noi.

Ochii celor doi ucenici se vor deschide la frângerea pâinii, iar bucuria de a-l fi recunoscut în sfârșit îi va împinge să se întoarcă la Ierusalim pentru a le vesti prietenilor lor această înviere ce a avut loc.

„Rămâi cu noi, pentru că este seară”

„Poate nimic nu explică mai bine experiența pe care noi, focolarinele, am trăit-o încă de la început, de a trăi cu Isus în mijlocul nostru, decât aceste cuvinte – scrie Chiara Lubich. Isus este mereu Isus și, chiar dacă este prezent doar spiritual, atunci când este, explică Scripturile și face să ardă în piept caritatea sa: viața. Îl face pe om să spună, cu o nostalgie infinită, atunci când l-a cunoscut: «Rămâi cu noi, Doamne, căci se lasă seara»: fără Tine este noapte adâncă (…)”[3].

Noaptea este simbolul întunericului, al necunoscutului, al lipsei acelei lumini pe care nu reușim să o găsim, pentru că nu credem în prezența Lui care continuă să ne însoțească, mereu.

Noaptea este cea care învăluie planeta noastră, rănită și violată de lupte fratricide, de războaie care continuă să fie organizate din setea de putere și de bani.

Noaptea este cea trăită de milioane de oameni care nu mai au voce pentru a striga
nedreptățile și abuzurile.

Iar noi, cum ne putem da seama de prezența lui Isus, care nu se manifestă întotdeauna după așteptările noastre? Cum să înțelegem că El merge cu noi și caută să ne facă să recunoaștem semnele prezenței sale? Și, mai ales, cum să creăm condițiile pentru ca El să se manifeste și să rămână cu noi?

Sunt întrebări la care poate nu știm întotdeauna să răspundem, dar care ne îndeamnă să nu renunțăm la căutarea lui Isus, să ne concentrăm privirea asupra unui tovarăș de drum pe care adesea nu îl vedem, să-l recunoaștem pe Cel care se poate face prezent dacă între noi se trăiește iubirea reciprocă.

Drumul Emausului este simbolul tuturor drumurilor noastre: este drumul întâlnirii cu Domnul, drumul care ne redă bucuria inimii, ne conduce din nou spre comunitate pentru a mărturisi împreună că Cristos a înviat.

Îngrijit de Patrizia Mazzola și de echipa Cuvântul vieții.

[1] François Mauriac, Viața lui Isus, Mondadori, Milano, 1950, p. 156.

[2] Cf. Lc 24,17–29.

[3] Chiara Lubich, Scrieri spirituale / 3, Città Nuova, Roma, 1979, p. 67.